Sarabanda Arțăgoșilor

Sarabanda Arțăgoșilor

16,51 lei25,69 lei

Clear
SKU: N/A Category:

Description

Sarabanda Arţăgoşilor
Cuprins
Capitolul I Sfătuitorii Dolofani pg. 5
Capitolul II Consiliul Belelelor pg. 11
Capitolul III Piticania întruchipată pg. 16
Capitolul IV Somnorilă împărat pg. 30
Capitolul V Piticii intră-n acţiune pg. 72
Capitolul VI Planurile adormiţilor pg. 79
Capitolul VII Atacul piticilor pg. 96
Capitolul VIII Oneroşii pg. 143
Capitolul IX Ofensiva piticilor pg. 195

Capitolul I
Sfătuitorii Dolofani
Într-o duminică de august, aşa, mai pe-nserat, Regentul
Dolofe se pregătea să se ridice de pe tronul său uriaş, unde-şi făcea
veacul, spre a-şi bălăngăni trupul spre marea Sală de Consiliu, loc
în care cei cinci sfetnici Sporovăitori ai Regatului Dolofanilor, îl
aşteptau la sfat de taină.
În timpul de veghe înţelepţii, s-au aflat într-o continuă ciorovăială,
ciondănindu-se din te miri ce şi mai nimic.
Dolofe, are paisprezece ani, e mic de statură, la un metru
treizeci şi doi, rotunjor la trup, cu obrăjorii roşii şi ochi bulbucaţi,
ce te privesc cu mirare, de parc-aşteaptă în permanenţă ceva. Gura-i,
pînă la urechi, i-e plină de zîmbete, chiar şi-atunci cînd e închisă.
De cînd s-a născut tînărul şi-a aşteptat rîndul la „regie” ,
pentru c-aşa a înţeles el de la tătîne-su, fostul Rege, mort în urma
unui atac de cord, că domnia e-un fel de spectacol, de orgă şi lumini
şi un etern joc de şah.
Conducătorul ostilităţilor, urmaş de drept, pe linie heraldică,
al celui care a condus destinele regatului, urma să fie şi regizor
şi scenarist, dar mai ales, să joace rolul principal în arena pe care
are loc compeţia pentru viaţă.
Dolofe a traversat culoarele Palatului, trecînd printre oştenii
care-i asigură paza înarmaţi pînă-n dinţi cu suliţe şi arcuri.
Ordinul primit de ei era de-a nu folosi armele decît în caz
de război, rolul lor fiind de-a le zornăi, cît mai tare, pentru a-i intimida
pe eventualii agresori.
Regentul, văzîndu-şi soldaţii se simţea în siguranţă, fiindcă
aflase de la bunică-su că-n jocul de şah ameninţarea, ca presiune
pusă pe adversar, e mai tare ca mutarea.
Cum a ajuns în uriaşa Sală de Consiliu, împreună cu cei
doi căţeluşi, mereu flămînzi şi cele două mîţe slabe şi uscate, puse
tot timpul pe rele, s-a aşezat pe-un scaun, care s-a rupt imediat,
dovedind înc-o dată cît de fragil e pentru greutatea sa.
Curtenii se buluciră peste el, să-l ajute să se ridice, iar în
înghesuială îşi ciocniră burţile între ei cu-atîta putere, încît se răniră.

Se grămădiră în clipele alea şi cîinii şi pisicile, nelipsite de la
astfel de adunări, încheiate întotdeauana cu mese copioase, din
care aveau şi ele parte de ceva firimituri.
Cînd se simţi din nou, în siguranţă, pe picioarele sale,
Dolofe se uită chiorîş la rămăşiţele pe care stătuse şi se-ndreptă,
de data asta spre un jilţ uriaş, rezemat de perete. De-ndată ce s-a
pus pe el, slujitorii îl tîrîră pînă la masă, iar după ce Regentul îşi
mai reveni, li se adresă:
– Supuşii mei, cum bine ştiţi, îmi place tare mult să mă aud
vorbind şi să fiu ascultat.
Cei cinci sfetnici Sporovăitori, încuviinţară, c-un mormăit
aprobator, iar sfetnicul numărul unu, cel mai bătrîn dintre toţi, pe
nume Dofe, se făcu exponentul lor, şi-ncepu a sporovăi:
– Suntem numai ochi şi urechi, Măria Ta, Dolofe.
– Care-s poruncile pe care vi le dau mereu?
– Să fim în permanenţă cu urechile ciulite şi cu ochii aţintiţi
la Domnia Ta, răspunse instantaneu cel de-al doilea sfetnic pe nume
Dof, care s-a și ridicat promt în picioare.
– Da, da. Vreau s-aud în continuare.
– Să nu-ţi ieşim niciodată din cuvînt, interveni cel de-al
treilea sfetnic, pe nume Molofe.
– Să-ţi respectăm sfaturile şi toate indicaţiile preţioase ce
ni le dai şi să nu facem nimic altceva decît ce ne recomanzi, adăugă
Rozbofe, cel de-al patrulea sfetnic Sporovăitor.
– Să te respectăm, să te iubim şi să te-apărăm precum ne
apărăm ochii din cap şi bucatele de pe mese, dar, mai ales, burdihanele
noastre dolofane, încheie ultimul sfetnic Sporovăitor, pe nume Şirofe.
– Asta-i ceea ce vreau s-aud tot timpul, sfetnicii mei supuşi,
le spuse Regentul. Mai e un lucru despre care n-a pomenit nimeni.
Ce se-ntîmplă cu voi, aţi dat în boala uitării?
– Cum să fi uitat, Măria Ta? Cum să negljăm o astfel de poruncă?
sări repede Dofe, care continuă: N-avem voie să te contrazicem şi trebui
să fim, întotdeauna, de acord cu sfaturile înţelepte pe care ni le dai.
– Asta-i gargara ce-mi place. Voi sunteţi sfetnicii Sporovăitori
de care am nevoie, zîmbi el cu gura-i pînă la urechi.
Molofe, un individ de patruzeci şi unu de ani, care-i c-un
cap mai înalt decît Dolofe, cu burta sa proeminentă, se sculă cu
grijă de pe scaun, îşi puse cu-ncetineală mîinile pe masă, şi se-adresă
celor de faţa sa:
– Luminăţia Ta, şi sfetnici Sporovăitori de taină: necazuri
mari sunt pe cale să se-abată asupra noastră. Ne aflăm la grea cumpănă.
Slăbiciunea Sa, Regele slăbănogilor şi-a trimis lighioanele,

cîtă frunză şi iarbă-n teritoriile noastre. Ele au început să ne înfulece
bucatele şi proviziile, aşa că de nu luăm măsuri grabnice, no să mai
avem, nici măcar noi înşine ce băga la ghiozdane.
– Nu! Aşa ceva-i inadmisibil, izbucni Dolofe, bătînd nervos
cu mînuţa sa grăsună, în masă.
– Ce ne facem cu căţeii şi pisicile? Cum le mai potolim
nesăţioasa poftă de mîncare, cînd nici măcar acum nu prea au cine
ştie ce hali? se-ntrebă Şirofe.
– Nu! Nu se poate să tolerăm o astfel de invazie! Să stopăm
atacatorii trimişi de slăbănogi, se răsti din nou, cu glasu-i piţigăiat,
Regentul.
– Ai dreptate, Mărite! Să ne opunem cu toată forţa, interveni
şi Rozbofe, cel mai războinic dintre sfetnici.
– Ce-ar fi să-i invităm la noi, pe conducătorii slăbănogi, şi
să-i rugăm frumos să-şi cheme-napoi năpîrcile asmuţite pe noi, îşi
dădu cu părerea Dof.
– Voi, ceilalţi, ce spuneţi? De ce tăceţi? Sporovăiţi! Vreau
să v-aud pe fiecare, vreau să ştiu care vă sunt sfaturile!
– Eu cred că cel mai bine ar fi să-i solicităm ajutorul piticilor.
Ăştia, cînd or veni călare pe elefanţii lor, or să bage spaima-n
lighioane şi le-alungă din regat. Atunci slăbănogii or să-nţeleagă
că nu-i de glumit cu noi, propuse Şirofe, cel mai viclean dintre
sfetnicii Sporovăitori.
– Ideea nu-i rea. Îi chemăm pe pitici, să ne scape de plaga
asta, însă dup-aia pe cine aducem să-i alunge pe salvatori? Pentru

că, vedeţi voi, Piticania Întruchipată, conducătorul lor şi a nume-
roasei sale turme de elefanţi, a pus şi el ochii pe teritoriul ăsta şi

nici nu ştiţi ce mult i-ar plăcea să-l ocupe, le zise Rozbofe.
– Da, s-alungi lighioanele slăbănogilor şi să rămîi pe cap,
cu lighioana aia de Piticanie, nu-i nicio sfîrîială. Mai ales că şi-ăia
or să ne sleiască ţara, cu elefanţii lor uriaşi, nemîncaţi, iar cît îs de
beţivani, sigur or să ne sece toată apa, de-o să murim şi de sete, nu
numai de foame, concluzionă Regentul.

– Eu cred că cel mai indicat ar fi să-l chemăm aici pe Slăbi-
ciunea Sa, Regele. Cînd om fi faţă-n faţă, îl dovedim noi pîn’ la

urmă şi-l determinăm să-şi ia pacostea de pe capul nostru, reveni,
la ideea sa, bătrînul Dofe.
– Bine-ai grăit, aşa facem, îi dădu dreptate Regentul, care
continuă: Şirofe, tu împreună cu Dof plecaţi, în calitate de ambasadori
extraordinari, într-o misiune cît mai ordinară, în regatul slăbănogilor,
alături de garda voastră de căţei şi pisici. Odată ajunşi acolo, invitaţi-l
pe Slăbiciunea Sa, să ne facă, degrabă, o vizită însoţit de-un alai cît
mai mic.
– Aici îl tratăm cu foarte puţine bucate, ca nu cumva să-i
treacă prin cap să-ntîrzie mai mult decît trebuie şi să nu vrea să

mai plece. E foarte bună hotărîrea Voastră, Mărite Dolofe, se
repezi să-l aprobe Dofe.
– Vizitele scurte sunt cele mai plăcute, cum spune un proverb,

din moşi-strămoşi, aşa încît nu-i nevoie să le dai prea multă crăpelni-
ţă celor pripăşiţi în casa ta, completă Şirofe.

– E minunată ideea, asta am vrut să zic şi eu. Nu-i aşa că
vă plac deciziile mele? întrebă, încîntat de sine, Dolofe, care continuă:
Acum, c-am hotărît, aşa să fie! Atît am avut de spus. Cu asta declar
închis sfatul nostru de taină!
Cei cinci sfetnici Sporovăitori dolofani, se repeziră să-l
ajute pe Regent să se dea jos de pe jilţ, apoi îl însoţiră pînă la uşă
cu deferenţă, în ordinea gradului lor de supuşenie.
Capitolul II
Consiliul Belelelor
În Palatul său, Slăbiciunea Sa, Regele, stătea la taifas cu cei

doisprezece dregători ce-alcătuiau Consiliul Belelelor, cea mai se-
cretă adunare a regatului, ce se reunea numai în situaţii de criză.

Se-aflau acolo, în urma măsurilor luate chiar de ei, iar întîlnirea
se desfăşura-n camera de şedinţe.
Ea ţinea loc şi de sală de mese, mese pe care se-adunau atît
de rar bucate suficiente să potolească foamea continuă a armatei de
căţei, dulăi, pisoi şi motani care se învîrt în jurul lor, asta nemaipunînd
la socoteală cît de nemîncaţi se simţeau ei.
Regele, de pe tronul său, deschise lucrările.
– Slăbănogi, nesătui de-atîta amar de vreme, n-o să ne mai
lăsăm călcaţi în picioare şi umiliţi de dolofani, indivizi care ne
privesc, cînd se uită la noi, ca pe nişte milogi.
– Las’ că lighioanele, pe care le-am asmuţit asupra lor, o
să-i cam scoată din pepeni. S-afle şi ei cum e să n-ai de-ale gurii
şi să-nghiţi în sec, li se-adresă Picioare Lungi, cel mai înalt dintre
toţi, un individ cu trup firav, primul dintre dregători.
Coastele-i ies prin piele şi i se văd prin haine. Gîtleju-i lunguieţ,

sprijină un cap ţuguiat, cu obraji supţi, iar pomeţii scoşi în evidenţă, ac-
centuează, prin acesta, doi ochi negri ce privesc, tot timpul, rugători şi

cu insistenţă.
– Cu siguranţă că dolofanii n-or să-nghită uşor găluşca aruncată-
-n ograda lor. Nu stau ei de pomană cu mîinile-n sînul lor grăsuliu şi n-or
să cedeze, cu una, cu două. Pun ei ceva la cale.

Dar oare ce? se-ntrebă cel de-al doilea dregător, pe nume Lunguieţul.
– Ne aşteptăm la orice din partea lor. Nu mai puteam lăsa
lucrurile aşa cum sunt, prea s-au îmbuibat, le răspunse Regele.

– De unde-or avea atîta crăpelniţă? Au burţile de zici c-acu-
acu le crapă, însă ăia nu se-ndură să le-arunce ceva ciosvîrte şi bie-
ţilor căţeluşi şi pisicuţe ce le stau în preajmă. Nici pe frigare nu le poţi

pune de slabe ce sunt sărmanele animale. Asta nu mai e viaţă, continuă
cel de-al treilea dregător, pe nume Rîgîilă.
– Să fim gata să-i înfruntăm şi să răspundem la orice provocare.
E nevoie să ne-nconjurăm de cîinii şi de pisicile noastre, animale ce ne
sunt credincioase pînă la moarte, luă cuvîntul şi cel de-al patrulea dregător,
Ciupcirilă.
– Că doar nu degeaba le hrănim, atît de bine, interveni, din
nou Slăbiciunea Sa. Ele or să ne apere. Dar ce ne facem, de-o să
vină, din nou, vreun vînt puternic ca ăla ce-abia a trecut? Cît suntem
de slabi, ne ia pe sus, cu fulgi cu tot, şi ne scutură de tot ce ne-a mai
rămas prin buzunare.
– Facem ce-am făcut întotdeauna, răspunse cel de-al cincilea
dregător, pe nume Zborşiţel, care continuă: luăm o sfoară groasă şi ne
legăm bine de ea. Celălalt capăt al sforii îl prindem de grumazele
cîinilor şi al pisicilor. Pe păzitori, cît de grăsani sunt, după cum arată,
nu-i poate lua vîntul.
– Da, da, da, cîinii şi pisicile sunt salvarea noastră. Cu cît
le hrănim mai bine şi le-ngrăşăm mai mult, cu-atît suntem mai în
siguranţă. Asta da politică de-naltă clasă, completă Regele.
– Oare ce-ar putea să le mai treacă prin căpăţînile lor dolofane,
la ce s-o gîndi Regentul Dolofe? întrebă și cel de-al şaselea dregător,
Ciuruilă.
Numele i se trage de la-nfăţişarea sa. Atunci cînd te uiţi la el, i se
văd coastele, ficaţii, inima şi celelalte organe. În unele momente ale
zilei poţi vedea prin el.
– Rozbofe, sfetnicul lor de taină, e cel mai periculos. Dacar veni
însoţit de alaiul său de căţei şi pisici slăbănoage şi flămînde, ar fi în stare
să ne declare „Ceartă” , cuvîntă Slăbiciunea Sa.
– N-avem decît să ne-ascundem, să nu ne găsească. Credeţi
că-i aşa de greu? Dăm ordin iscoadelor să se tupileze printre crengile
copacilor, mai ales că se-aseamănă aşa de bine cu ele, şi le zicem să
ne-anunţe cînd se-apropie emisarii lor. În acel moment, ne pitim în
firidele Peşterii Întunecate, acolo unde nu pătrunde nici măcar un

licăr de lumină, propuse cel de-al optulea dregător de taină, Stafia-
logul.

I se spune aşa pentru că apare şi dispare precum o stafie.
Are doi metri înălţime, iar hainele-i atîrnă pe el, de parcă le-ar fi
primit de pomană.

O dată, Stafialogul s-a furişat pe-nnoptat în zona de grani-
ţă cu dolofanii. S-a strecurat în curtea primei case ieşite-n cale, cu

atîta pricepere, că nici măcar cîinii înfometaţi şi pisicile slăbănoage
nu l-au simţit. A smuls toate ţoalele atîrnate de gospodină pe
frînghie şi s-a făcut nevăzut cu ele. Cînd a ajuns acasă, nevastă-sa
i-a croit o îmbrăcăminte largă, care atîrnă pe trupul său uscat, aşa
încît atunci cînd merge pare că pluteşte-n ceaţă.
– Ideea ta e foarte inteligentă, Stafialogule. Dar o să trebuiască
să luăm cu noi familiile, nevestele, puradeii, alături de cîinii şi pisicile,
de care suntem ancoraţi.
– Loc avem destul acolo, slavă Domnului, spaţiul e uriaş.
Mai întîi trimitem provizii, aşternuturi şi toate cele necesare. Am
însă cîteva nelămuriri: Cît timp stăm ascunşi în hrubele alea? Ce
facem dacă Rozbofe, văzînd că nu ne întoarcem, se instalează-n
Palatul nostru?

– Te-ai gîndit vreo clipă cine-o să conducă regatu-n perioada-
n care lipsim?

– Te-ai întrebat ce-o să facem dacă emisarului dolofan îi
trece prin tărtăcuţă să-i cheme şi pe ceilalţi sfetnici Sporovăitori,
cu-ntregul lor alai, de căţei şi pisici flămînde, ca să-i instaleze la
noi în casă? Ia zi, cum ne descurcăm atunci?
Dregătorul care a pus prima întrebare e Minteologul, care

trasează, în mod obişnuit, direcţiile pe care Regele le urmează întot-
deauna. Celelalte chestiuni ridicate au fost exprimate de ultimi trei

consilieri, care completau echipa de conducere, şi care nu făceau
niciodată nimic altceva, decît să-l susţină pe Minteolog şi pe Rege
în cele ce hotărau.
– Aşa ceva nu mi-a trecut prin minte. Şi dacă ne-am lăsa
dulăii şi pisoii aici, în locul nostru? N-ar fi o problemă ca slugile
să le dea de mîncare şi de băut. În cazu-n care Rozbofe se instalează
la Palat, însoţitorii lui vor avea de-a face cu paznicii noştri, care o
să-i hărţuie pe oriunde i-or prinde. Nu cred c-ăla rezistă prea mult
într-o atare situaţie, îi replică Stafialogul.
După ce-i ascultase pe fiecare-n parte, Slăbiciunea Sa se
sculă de pe tron, se urcă cu picioarele-i lungi pe masa la care stăteau
cei doisprezece dregători şi făcu o piruetă, pentru a-i putea
cuprinde pe toţi cu privirea.

În urma mişcării, din halatul său se răspîndi un miros, atît
de-mpuţit, încît cei prezenţi fură nevoiţi să-şi ducă mîinile la nas,
apoi li se-adresă:
– V-am auzit părerile. Hotărîrea pe care-o iau e una singură.

Aşteptăm să vedem ce ne-aduce clipa, pentru că n-aduce anul ce adu-
ce ceasul. O să fim pregătiţi pentru orice. Nu ne părăsim casele.

Îi înfruntăm pe dolofani, de se vor arăta aici şi le ţinem piept,
aşa cum putem. Avem o armată de cîini şi pisici bine îngrăşate,
tocmai pentru-a fi pregătite să ne păzească. Nu văd niciun motiv
pentru care să ne temem de burdihanul lui Dolofe.
Cei doisprezece dregători, care ştiau că nu mai au ce comenta,
se grăbiră să-i încuviinţeze spusele şi să dea din cap.
Ca la un semnal, cînd au priceput că adunarea s-a terminat,
dulăii s-au pus pe lătrat, cu voci de bariton, iar pisicile pe mieunat,
scoţînd sunete piţigăiate, astfel că, în cîteva clipe, în marea sală
de consiliu a regatului slăbănog se dezlănţui un vacarm inimaginabil,
privit cu simpatie de stăpîni.

Capitolul III
Piticania Întruchipată

În castelul uriaş, în care sălăşluia şi-şi dirija afacerile, Piticania

Întruchipată domnea peste toţi piticii şi pisicii din împrejurimi. În tinere-
ţea sa fusese saltimbanc şi scamator celebru la un circ ambulant. Acolo a-
nvăţat să dreseze animale şi fel de fel de tertipuri, cu ajutorul cărora a ago-
nisit avere.

Cu primii bani strînşi şi-a cumpărat un teren şi şi-a întemeiat
o aşezare, în care şi-a încartiruit slujitorii. Apoi a chemat meşteri,
zidari şi dulgheri şi i-a pus să-i ridice o construcţie solidă, asemeni unui
castel. Piticania nu voia să bată cu nimic la ochi. Dorea să trăiască ca,
dar, aşa, cît mai pe-ascuns. Nu-i trebuiau, pentru moment, belele,
pentru că viaţa-l învăţase că nu-i bine să ieşi în evidenţă.
Cum a fost gata aşezarea şi-a cumpărat primul elefant.
Negru ca tăciunele, la chip, Întruchipatul e-un individ mult
prea ambiţios pentru cei 90 de centimetri, cît măsoară.
În timpul activităţilor lucrative şi-a înfiinţat propriul circ,
apoi s-a-nconjurat de pitici, aleşi pe sprînceană, credincioşi, pe
care i-a trimis să-l reprezinte peste mări şi ţări. Cei mai destoinici
au ajuns tocmai în Persia, cea plină de deşerturi. Acolo, triburile de
pitici beduini, se-ntîlnesc în secret pentru a pune la cale diverse mişelii.
Ei află traseele caravanelor, pline cu mărfuri, şi le urmăresc, aşteptînd

momentul prielnic ca să le jefuiască.
La popasuri, după ce neguţătorii obosiţi de-atîta amar de
drum, prin soare, adorm, piticii se mişcă ca nişte tîrîtoare în patru
labe, pe burtă, pîn’ la baloturile cu mărfuri, din care iau cîte puţin
din fiecare, apoi se fac nevăzuţi. Ştiu că nu există pericolul de-a fi
urmăriţi, pentru că paguba creată nu-i mare. Bunurile furate ajung
la un iarmaroc, în cătunul Acca, unde marfa e sortată, evaluată şi

vîndută, în cea mai mare grabă, la preţul cel mai mic, de către Zgîr-
ceovschi, un pitic, patron al unui important magazin.

Produsele nu pot fi însă cumpărate de-oricine. Clienţii-s
aleşi pe sprînceană şi-s anunţaţi prin mesaje. Piticul negustor e omul
de-ncredere al Întruchipatului, căruia- i trimite profitul agonisit.
Scopul pentru care se află la Acca, e de-a aduna bani, cu
care să cumpere pui de elefanţi, pe care-i expediează şefului său.
Astfel că-n decurs de doiprezece ani Piticania şi-a format o turmă
de treizeci şi patru de pachiderme tinere, pe care le-a dresat şi le-a
antrenat, pentru-a deveni adevărate arme de luptă.
La o comandă, animalele năvălesc asupra duşmanului şi
distrug totu-n calea lor. Picioarele lor uriaşe fac praf, pe unde calcă,
iar capetele lor se transformă-n adevărate ghiulele zdrobitoare.
Întruchipatul pierduse din vedere însă, că elefanţii nu pot
lupta la-ntreaga lor capacitate dacă nu mănîncă pe săturate. Aşa că
era obligat să cheltuiască importante sume de bani pentru hrana şi
apa lor.Marea ambiţie a lui e cea de-a ajunge, o dată şi-o dată împărat
al unei ţări, pe care urma s-o cucerească. Într-o bună zi, a fatidicului an

în care ne aflăm, Piticania Întruchipată a simţit c-a sosit timpul să por-
nească la drum pentru a-și realiza visul.

Ţinutul pe care-a pus ochii, după ce spionii l-au informat că-i
cel mai uşor de atacat, e cel în care domneşte Somnorilă Împărat.
Circarii lui au cutreierat, mai întîi, meleagurile şi-au dat spectacole
prin toate coclaurile teritoriului. În acelaşi timp au identificat şi punctele
slabe din apărare.
Piticii-s iscoade bune şi reuşesc să se strecoare peste tot.
În împărăţia lui Somnorilă, curtenii şi gărzile moţăie mai toată
vremea, însă toţi devin vioi la orele de masă.
O altă preocupare a lor e cea de-a face dragoste cu nevestele
lor, fiindcă fără moştenitori, cui să-şi lase averile strînse? La concu-

bine, în număr de patru, are dreptul doar Împăratul. Înainte de-a-i
invada teritoriul, sigur pe el, ca s-arate că-i un mare conducător de
oşti, deşi cam piticeşti, Piticania şi-a chemat slugile din Consiliul de
Uneltire a Fărădelegilor, adică din Parlamentul ţării, constituit ad-hoc,
pentru o astfel de circumstanţă şi le-a glăsuit:
– Trimit o solie de pace, formată din douăzeci de emisari
înarmaţi pînă-n dinţi, însoţită de-un elefant, conduşi de un Ambasador,
cu scopul de-a-i transmite lui Somnorilă un ultimatum.
În el e cererea de-a-mi preda, în mod paşnic împărăţia care mi se

cuvine, pe motiv că-s cel mai puternic. Voi ce părere aveţi, pitici netreb-
nici?

– Cum e voia Luminăţiei Tale, aşa se va face, îi răspunse
Mascarovschi, sluga sa libidinoasă.
– Pretutindeni, pe tot cuprinsul mapamondului, de cînd e
lumea şi pămîntul, guvernanţii nu s-au gîndi decît la propriile lor
interese. Au dat legi prin care s-aibă acces la jefuirea poporului şi
să fie protejaţi de săvîrşirea infracţiunilor. Putem fi noi mai acătării
decît ei? se-ntrebă, pur retoric şi cu glas puternic, Bazaoache.
Ceilalţi participanţi neavînd nicio obiecţie, la cele dispuse
de-Ntruchipat, solia se formă pe dată şi o porni la drum. Cînd emisarii
Piticaniei au ajuns la porţile Palatului, piticii au fost obligaţi s-aştepte

ca Măria Sa să se trezească din somn, pentru că gărzile n-au avut cura-
jul să-i tulbure cele mai dulci clipe de odihnă, cele de după-amiază.

Într-un final, cei douăzeci de pitici mici, dar voinici, îmbrăcaţi
în armuri căptuşite cu piele, cu arcuri pe spinare şi cu lănci de bambus
în mîini, s-au prezentat în faţa Împăratului Somnorilă.
– Cine-i cel ce va-ndrumat spre mine şi ce mesaj aveţi a-mi da?
Da’ plocoanele unde le-aţi pus, că nu le văd?
Cel mai bătrîn, dintre piticoţi, se strecură-n faţă şi luînd o ţinută
impunătoare, îi răspunse Împăratului.
– Sunt Bazaoache. Piticania Întruchipată, Regele tuturor piticilor
şi al pisicilor, mi-a ordonat să vin aici să-ţi transmit ultimatumul său, care
sună astfel: „În interval de zece zile, începînd din clipa de faţă, o să părăseşti
tronul şi mi-l cedezi mie. În caz că nu-mi respecţi cererea, năvălim peste
tine cu oastea noastră puternică şi numeroasă şi cu o armată de elefanţi, la
fel ca cel pe care-l vezi afară, în faţa porţii. Cînd pleci în exil să-ţi iei cu
tine toată familia, slugile şi armata.”
– Vreau să ştiu, mai întîi, îi răspunse Somnorilă, emisarului: de cînd
Piticania Întruchipată a devenit împăratul pisicilor mele? Îmi pare-o proble-

mă extrem de importantă în acest moment. Pîn-acum, ele mi-erau supuse doar
mie, miorlăite, linguşitoare şi prea plecate.
– Nu ştiu. Nimeni nu poate pătrunde-n profunzimea gîndirii înaltului
nostru conducător. Dac-a hotărît c-aşa se numeşte, aşa e, mai ales că planurile
sale sunt secrete şi cu bătaie lungă, însă toţi trebuie să le dăm ascultare, replicĂ
Bazaoache.
– Dacă-i atît de înalt, de ce are numai 64 de centimetri? E-o chestiune
destul de arzătoare să aflăm felul în care s-a transformat așa de-o-dată, interveni
în discuție cu întrebarea sa Tîrşeală,
Şambelanul, care era în permanență alături de Majestatea Sa.
– Acesta-i doar un titlu onorific pe care și l-a atribuitv și n-are legătură
cu statura sa, de 90 cm, îi replică tăios Bazaoache.
– Aaa, cred că-i înţeleg stratagema, preluă dialogul, cu
blîndeţe, Împăratul, care încerca să se dumirească el însuși. Regatele
dolofanilor şi ale slăbănogilor, cele cu care-avem graniţe întinse,
sunt pline de pisici, de-aceea Piticania se vrea şi împărat al pisicilor.
Pentru el ăsta-i un prim pas făcut pe calea unor noi cuceriri. Şi vrei
să zici că Piticania Întruchipată s-a-nălţat, a mai crescut vreun pic,
de l-ai numit înalt conducător?
Cînd luă din nou cuvîntul, Bazaoache chemă alături de el
încă doi dintre însoţitori, pentru a fi mai impozant şi mai convingător
în cele ce urma a spune. Se prefăcu că n-a-nţeles ultima întrebare,
căreia îi dăduse o dată răspuns şi-şi repetă mesajul:
– E nevoie să ştii că ultimatumul nostru, cel pe care ţi-l
transmit, e ultimul, de aceea ţi-l mai comunic o dată şi pentru ultima
oară. Noi, piticii furioşi şi bravi, suntem pregătiţi să v-alungăm cu forţa
din Palat şi din teritorii, care de acum înainte or să ne-aparţină nouă,
însă sperăm să nu fie necesar s-o folosim, întrucît în acel caz luăm măsuri
împotriva tuturor somnoroşilor. Precizăm că ultimele persoane, care-or
să părăsească Palatul, să fie gărzile, care or să-l păzească pînă la venirea
noastră şi care-or să ne dea şi onorul, în clipele-n care ne vor vedea.
Dup-aceea se pot cărăbăni şi ele. E pentru ultima oară cînd te-ntreb: ai
înţeles Măria Ta?
Majestatea Sa, se sperie, tare de tot, de ameninţările Piticaniei,
despre care iscoadele sale îi spuseseră poveşti înspăimîntătoare.
Cu toate că pe chipul său i se citea groaza, răspunse cu demnitate
solului.
– Noi, Somnorilă Împărat am primit şi-am ascultat, cu
mare atenţie, mesajul conducătorului vostru şi pricepem foarte
bine cum stau lucrurile. Hotărîrea noastră e următoarea: vom trage,

mai întîi, cu toţii, un pui de somn, pentru că-ntrevederea asta a fost
lungă şi neobişnuită şi-a avut darul să ne obosească. Peste două
zile şi două nopţi, cînd ne-om trezi din somn, mergem împreună
cu servitorii să mă-mbăieze, pentru că de mult nu m-am mai scăldat.
Dup-aia îmi chem consilierii mei somnoroşi, Rumegătorii,
care mai întîi or să se trezească şi ei din pătucurile lor confortabile,
în care se lăfăie, ca să vină la sfat, căci a apărut o mare ameninţare
şi-i cazul să răspundem la ea. Aşadar, după ce ne sfătuim, decidem
dacă ne luptăm cu Piticania Întruchipată şi cu cei treizeci şi patru
de elefanţi ai săi, sau vă predăm, fără împotrivire Palatul şi bogăţiile,
fiindc-am aflat şi noi cîte ceva despre forţa de luptă a piticilor.
– Aşa să faci, predă-ni-l odată, căci noi suntem cei puternici.
– Nouă ne trebuie timp de rumegat, pentru că suntem tare
osteniți de-atîta stat de pomană și voim a ne mai odihni și noi o
leacă, așa că am avea nevoie de mai multe zile spre a ne pune osul
la treabă și a hotărî pe ce drum om apuca, interveni din nou Șambelanul.
– Vreau să-mi spuneţi, însă, preluă Împăratul, dacă plec
de-aici, unde-o să dorm şi cine-o să mă mai slujească? Cu ce-o să
mă hrănesc? pentru că astea-s lucruri foarte importante pentru mine.
De nu primesc răspuns la-ntrebări, nu-mi părăsesc, în ruptul
capului, locul meu călduţ.
– Somnorilă, n-am înţeles o iotă din cele ce mi-ai îndrugat
acolo, îi răspunse Bazaoache. Spune-ne ce vrei de la noi ca s-ontinzi
mai repede din casă?
– Eu nu doresc nimic de la voi. Piticania, vrea ceva de la
mine. Adă-mi răspunsurile la-ntrebări, iar cînd m-oi trezi, din
somn, îţi comunic hotărîrea luată.
– Am înţeles Împărate Somnorilă, spuse emisarul, deşi
afirmase că nu-nţelesese nimic.
Apoi, toată tîrla de pitici făcu, la comanda lui Bazaoache,
dreapta-mprejur şi se-ndreptă spre ieşire.
Audienţa se terminase cu bine, gîndeau ei. Ajunşi în afara
cetăţii, cîţiva pitici, cu funcţii mai importante, se urcară pe elefant
şi porniră spre tabăra lor, aşa, cu mic, cu mare, un fel de-a spune,
pentru că şi ăl mare era de fapt tot un pitic mic.

***
În acest timp, armata invadatoare a avansat şi a ajuns la
numai două zile şi jumătate, depărtare de Capitală.
Deşi voia să pară diplomat, Întruchipatul începuse cucerirea

teritoriului. El se dorea împărat peste toată suflarea piticească şi pisi-
cească, dar mai ales peste aceast teritoriu. Acum era în aşteptarea

iscoadelor trimise şi-n alte zone.
Despre solia ce urma să vină de la Somnorilă, nu-şi făcea
probleme. Totul se va derula conform planului său, iar în ultimă
instanţă îl va pune, pe-Mpărat în faţa faptului împlinit, mai ales că-la
nu mai avea ce face.
Îi ajunsese, la urechile-i clăpăuge, zvonuri despre mişcări
de trupe în regatele dolofanilor şi-ale slăbănogilor. Ăsta-i lucrul
important care-l preocupa. Cu siguranţă c-acolo se petrece ceva,
iar acel ceva poate să-l afecteze şi pe el. Gîndul lui este cel de-a
cucerii cît mai multe ţări, pentru că pofta vine mîncînd, asta deși
n-a reuşit să ia în stăpînire completă vreuna.
Armata, pe care-o conduce, e formată din peste treizeci de
mii cinci sute de pitici, curajoşi, înarmaţi pînă-n dinţi şi bine instruiţi,
dar, în special din elefanţi de luptă, animale pe care-i e din ce în ce
mai greu să le hrănească. Micul său ţinut e lipsit de păşuni şi de
arbori, fapt ce-i motivează acţiunile, alături de orgoliul său nemăsurat,
de-a fi cel mai puternic pitic din lume.
Ajutoarele sale de nădejde, în număr de şapte, care constituie

Consiliul de Uneltire a Fărădelegilor, împreună cu Negruţa ca Tăciu-
nele, pisica sa favorită, aşteptau, cu urechile ciulite, ordinele stăpînu-
lui lor. Acum Piticania e neliniştită.

Starea sa de spirit s-a transmis şi celor prezenţi, astfel că

toţi sunt încordaţi. Privesc nervoşi în zări spre a-i vedea cum so-
sesc emisarii şi spionii lor, trimişi în ţările vecine.

Primul care-şi făcu apariţia a fost solul de la somnoroşi,
care, cum a ajuns s-a-ndreptat direct către şeful său. Acesta nu stătu
nici-o clipă pe gînduri şi-l luă la rost:
– Cum fu Bazaoache? Ai reuşit să-l speri, suficient de tare,
pe Somnorilă? Îmi lasă-n posesie împărăţia?
– Mărite! Cînd am ajuns la el a trebuit să fac anticameră
ca să se trezească din somn somorosul ăla. Pîn’ la urmă, tipii, chiar
dacă nu erau dezmeticiţi de-a binelea, cred c-au înţeles situaţia-n
care se găsesc.
– Ce-a hotărît, o-ntinde de-acasă sau trebuie să năvălim
peste ei cu toată armata noastră piticească?
– După feţele lor păreau speriaţi rău de tot. Somnorilă mi-a
dat un răspuns, cît a putut de repede, ca să nu se scape pe el de

frică.
– Ce-a zis, cînd pleacă din locuinţa mea?
– Era cam obosit, fiindcă nu dormise suficient de mult, aşa
că n-a putut judeca limpede. Mi-a spus că, mai întîi, o să mai tragă
un pui de somn, aşa, vreo două zile şi două nopţi…
– Băă, da ce viaţă de belfer duce ăla. Nu se mai satură de
odihnă, pe cînd eu am trudit tot timpul s-ajung acolo unde sunt. Dar
las’ că le-arăt eu lor! Cum devin rege, pun biciul pe toţi somnoroşii
şi-i transform în sclavii mei. Atunci or să simtă ei, pe propria lor piele,
cum e cu munca şi cu traiul pe vătrai, îl întrerupse, mînios, Întruchipatul.
– Stăpîne! Ne-a cerut nişte răspunsuri şi ne-a rugat să mai
aşteptăm vreo zece zile pîn-or părăsi regatul.
– Bazaoache, l-ai convins tu aşa uşor s-o ia din loc, făr’ să
mi se opună-n vreun fel?
– Aproape că da. Ştii bine cît de parşiv şi de persuasiv pot
fi uneori.
– Le-ai zis că vreau să fiu primit cu onoruri militare?
– Sigur, la intrare gărzile or să te-ntîmpine cu surle şi trompete
şi doar apoi au voie s-o ia la sănătoasa.
Uşierul şi totodată unul dintre primii săi consilieri credincioşi,
pe nume Mascarovschi, veni, cu sufletul la gură şi le strigă dintr-o suflare:
– Vin şi ceilalţi spioni. Îi primim acum?
– Lasă-i să aştepte! Nu vezi că stăpînul e-ocupat cu mine?
îl apostrofă Bazaoache.
– Tîmpită atitudine. Dar bine gîndită, îşi dădu cu părerea
Mascarovschi, care nu se opri: E bine ca, orice-ar face şi oricît şi-ar
risca vieţile pentru noi, să nu le-acordăm prea mare importanţă.
De-aia, cînd îi prind duşmanii şi le taie gîtlejurile, n-o să ne supărăm
aşa tare: pitici sunt destui.
– Dacă nu mai ai nimic să-mi spui, cară-te şi pune-te pe
cugetat. Poate-ţi mai vin niscaiva idei bune, i se-adresă Piticania
lui Mascarovschi.
Acesta se-ndreptă spre uşă, apoi se opri ca şi cum ar mai
fi dorit să zică ceva. De fapt voia s-audă discuţia cu Bazaoache,
rivalul său.
– Somnorilă vrea să ştie unde-o să stea, de ne lasă nouă locuinţa.
Numai după ce-i răspundem la-ntrebarea asta ne comunică decizia lui.
– Bazaoache, cum ai putut accepta să te laşi păcălit de-un
somnoros. N-ai înţeles că nu urmăreşte altceva decît să te plimbe

cu vorba, să tragă de timp şi să te trimită de la Ana la Caiafa? Cine
conduce armata piticilor şi a pisicilor? Eu! Le ştii pe mîţele-alea
blînde, care te sfîşie cu ghearele lor? Ar fi trebuit să-i spui că de
le-asmut asupra lor, îi papă pe toţi. Eu zic să fie mulţumit că le dăruim

viaţa, pentru că de mă-nfurii, praful şi pulberea se-alege de toţi. Masca-
rovschi, adă degrabă aici cele două iscoade!

– Am fugit, stăpîne!
În încăpere intrară doi pitici, foarte mici, mai mici chiar
decît o coadă de mătură, care se-opriră, respectuoşi, la o distanţă
respectabilă, de cîţiva coţi, de căpetenia lor, aşteptînd, tăcuţi, să fie luaţi
la-ntrebări.
– Ce veşti mi-aduceţi? Spune-mi tu, mai întîi, Scascaroschi,
ordonă Piticania, de pe scaunul său înalt, pe care se căţărase,
privind, de la-nălţime, cu dispeţ suveran, ţintă spre supuşii săi.
– E daravelă mare la dolofani. Sunt în derută totală de nu mai ştiu
ce să facă. Au trecut la fel de fel de pregătiri, chiar dacă-s aşa nevolnici,

cum îi ştim. A dat năpasta peste ei şi i-au năpădit toate lighioanele pămîn-
tului de le halesc bucatele.

– Cum, ce fel de lighioane? De ce nu le pot stăpîni? Toate
animalele pot fi dresate. Noi ştim cum stau lucrurile cu vieţuitoarele.
Am domolit atîtea şi-atîtea. I-am făcut chiar şi pe elefanţi să ne
asculte. Fii mai explicit, că nu-nţeleg nimic din ce-mi îndrugi acolo!
– Cînd măscăricii, împreună cu saltimbacii au dat spectacol
la Dolofe, am tras c-urechea şi-am înţeles că Slăbiciunea Sa a abătut
asupra lor o puzderie de năpîrci lacome, ca să se răzbune pe ei, pentru
că-s prea hulpavi. Gîndaci, lăcuste, veveriţe, vulpi, lilieci, cîini, pisici,
ce mai, sute de mii de vietăţi nemîncate au fost mînate-n teritoriul lor.
– Şi, şi? Zii mai departe. Ce intenţii are Regentul? Se pregăteşte
să-i dea vreo replică Slăbiciunii Sale, sau stă de mămăligă, şi-aşteaptă să
rămînă fără bucate?
– De ce să mă laud c-aş putea răspunde la aşa-ntrebare. Ce
e-n capul său dolofan, doar cel de sus ştie, alături de sfetnicii săi
Sporovăitori. Eu cred însă, că n-or să se dea-n lături de la nimic
şi-o să se lase cu cafteală. Chiar de-s puturoşi, dolofanii nu vor sta
de lemn Tănase ci-or să-ncerce să le-o tragă pe cocoaşă slăbănogilor,
deşi nu ei sunt cei cocoşaţi, ci mai mult noi purtăm o astfel de podoabă.
– Armata lor e destul de mare, iar soldaţii le sunt cam leneşi.
Singurii, legionarii sunt cu-adevărat periculoşi, pentru c-ăia-s plătiţi

la lucrare. Dormitul şi păpica li-s date gratis, iar salariul şi-l iau doar
cînd pornesc în vreo acţiune, completă Bazaoache spusele spionului.
– Interesant. Cînd doi se bat, cel ce stă la pîndă, n-are decît
să culeagă roadele prostiei lor. Aş putea fi cel mai cîştigat, din toată
afacerea asta. Dar, s-o luăm pe rînd. Întîi să mă aşez pe tronul lui
Somnorilă, apoi să-mi intru-n pîine… şi mai vedem noi ce-o fi
mai departe.
Aceste gînduri, destul de intime, Piticania le exprimă cu
glas tare, spre-a fi auzite de cei ce-l asistau.
– Pişorschi, ai aflat cine stă-n spatele acestei păţanii? se
adresă Întruchipatul către cel de-al doilea spion al său: Ce poţi să-mi
spui despre Stafialog, individul ăla de speriat, dar în special despre
planurile Regelui. Au mai pus ceva carne pe ei, sau sunt la fel de slabi
ca atunci cînd i-am văzut ultima oară? Din cauza intemperiilor naturii
se-ancoraseră de cîte-un dulap pentru-a scăpa de furia ei. Vîntul i-ar fi
luat, de nu s-ar mai fi văzut om cu persoană.
– Prea multe n-am să-ţi spun şi asta chiar dac-am reuşit să
mă strecor în castelul lor. Am remarcat, la consilierii Slăbiciunii
Sale, o stare de-ngrijorare. Pare-se că se simt cu musca pe căciulă
şi-s convinşi că Dolofe n-o să se lase-aşa uşor. Iscoadele lui trebuie
să-i fi zis cine-i vinovat de năpasta care-a dat peste el.
– Se pregătesc de război? Au de gînd să lupte? Ai zărit ceva
mişcări de trupe? Sunt sigur că nu pot sta cu mîinile-n sîn, să vadă
ce-o să fie. Chiar de-s slabi şi-au minte puţină, nu sunt ei aşa de
proşti să nu se-aştepte la o replică dură din partea lui Regentului
dolofan, continuă interogatoriul Piticania.
– După cît păreau de agitaţi, cred c-or să ia măsuri, pentru
că de pitit, n-au unde. Că doar nu mai sunt ţînci, să se joace de-a
v-aţi ascunselea, răspunse Pişorschi.
– Stăpîne, ai ales cel mai prielnic moment să invadezi ţinuturile
somnoroase. Acum fiecare e-ocupat cu bucătăria sa şi se pregăteşte să-şi
facă curăţenie-n propria-i ogradă. Cui să-i mai stea capul la problemele altuia?
îl perie, în văzul tuturor, dregătorul său linguşitor, Mascarovschi.
– E-adevărat ce spui, însă de vreme ce-o să devin rege, o
să mă comport ca atare, căci altfel rîd de noi anormalii ăia înalţi.
E bine ca mai întîi s-aşteptăm rezultatul ultimatumului şi doar apoi
să purcedem la atac.
– Am invadat ceva din teritoriile lui Somnorilă şi ne-am
instalat în ele, aşa că sugerez să ne-ntărim cetăţile cucerite şi aşteptăm

să vedem ce-o mai zice ăla.
– Domnia Ta, te rog să mă ierţi că mă exprim aşa, dar, întrucît
o să primeşti curînd un astfel de titlu, formula o să intre-n obişnuinţa
tuturor supuşilor, atunci cînd or să ţi se adreseze, îl perie Mascarovschi.
– Te iert pușlama mică ce ești, hai zii ce-ai de zis, să nu-ţi
pierzi ideea.
– Or fi vecinii noştri anormali şi înalţi pînă la ceruri, de nu
le-ajungi nici cu prăjina la nas, dar noi avem elefanţi, arcuri, suliţe
şi paloşe bine ascuţite.
– Da, da şi să nu uităm de armata bine instruită pe care am
antrenat-o atîţia şi-atîţia ani, adăugă Bazaoache.
– Înţeleg ce vreţi să-mi spuneţi. Să nu ne fie frică de nimeni.
Asta-am ştiut-o de la bun început. Acum plecaţi de-aici, iar cînd
vă-ntîlniţi, mai mulţi la un loc, nu uitaţi să puneţi la cale orice fel de
ticăloşii, pe care să mi le comunicaţi imediat, pentru a le îmbrăţişa şi
eu, încheie Consiliul Piticania Întruchipată.
Capitolul IV
Somnorilă Împărat
Imediat cum piticii au părăsit arena, în care se dăduseră-n
spectacol, adică Palatul, Somnorilă simţi că se trezeşte la realitate
şi aprecie că-i timpul să ia măsuri. I se adresă, cu fermitate, lui
Tîrşeală, Şambelanul.
– Adă-l la mine pe Conetabil, Amorţescu -, şeful de govern,
doarme, e treaz, e-n izmene, sub plapumă, nu-mi pasă. Îl iei cu
fulgi cu tot!
– Majestate, ştiu că Amorţescu, înainte să-nfulece, înlătură
fulgii şi penele de pe zburătoarele care i s-au preparat, aşa c-o să-l
aduc fără fulgi.
– Bine, bine. Nu mai sta nicio clipă pe gînduri şi execută porunca.
S-a scurs, cam la juma’ de ceas, timp în care Somnorilă privea cu
nerăbdare clepsidra, din care se prelingea nisipul, pentru-a vedea cît de
repede se mişcă Amorţescu.
Cum a năvălit în salon, acesta l-a întrebat:
– Ce s-a-ntîmplat Luminăţia Ta, arde, am rămas fără bucate?
Cînd m-au trezit, tocmai eram adîncit în somnul cel mai dulce.
– Piticania Întruchipată şi-a trimis emisarii, însoţiţi de-un
animal de luptă şi mi-a dat un ultimatum prin care să părăsesc tronul
şi să i-l cedez lui, iar toţi demnitarii să fie alungaţi din ţară. Suntem în mare
pericol. Ăla ne-a pus gînd rău.
– Se-alege praful de supuşii noştri de-or veni piticii.

– Adună-i degrabă pe toţi sfătuitorii din Adunarea Înţelepţilor
Moţăitori, s-analizăm situaţia şi să vedem cum îi facem faţă. Concepe
un hrisov, pe care o să pun pecetea imperială şi trimite-l, prin cîte-un
mesager, la fraţii mei, Dolofe şi Slăbiciunea Sa, spre a-i informa despre
pitici şi-a le cere sprijin.
– Cu siguranţă că după ce ne ocupă ţara, orgoliul şi dorinţa
de expansiune, o să-l împingă, pe-Ntruchipat, la cucerirea altor teritorii.
Vecinii noştri ar fi bine să-nţeleagă gravitatea situaţiei. Cît timp avem
pentru-a le da răspunsul?
– Am reuşit să le-nşelăm vigilenţa şi-am cîştigat cel puţin
o săptămînă, înainte de-a da curs primului lor ultimatum, despre
care-au afirmat că-i ultimul.
– Dau poruncă imediat oştenilor să-i trezească pe toţi sfătuitorii
şi să mi-i aducă aici.
– Ce-o să ne facem fără pătuţurile noastre călduţe, de ne-alungă
piticii? se-ntrebă Tîrșeală.
– Murim de frig şi de foame, aşişderea slăbănogilor. Doar
c-ăia s-au învăţat cu privaţiunile şi-s rezistenţi.

Additional information

Format

PDF, carte tipărită

Coperta cărții

Download

Fragment carte

Download

Rezumat

Download