Nimeni și vărul său mai mic,Nimic

Nimeni și vărul său mai mic,Nimic

16,51 lei25,69 lei

Clear
SKU: N/A Category:

Description

Povestea lui Nimeni și a vărului său mai mic,

Nimic

Poznaşii din Pădurea cea Deasă şi Întinsă
Cică a fost o dată…, dar de fapt, era pe vremea cînd
puricii nu se gîndeau că menirea lor era aceea de-a se înfrupta

din cîini şi pisici, ci că ei trebuiau doar să se-ntreacă în com-
petiţii de sărituri în înălţime şi lungime.

În acele timpuri, şoriceii se aflau în relaţii amicale cu
doamnele pisici care, la rîndul lor, erau preocupate doar de
paradele de modă şi de concursurile de frumuseţe.
Vulpiţele păzeau lacurile, ca nu cumva Moş Martin
să-şi bage coada sau nasul acolo unde nu-i fierbe oala.
Apele urmau să rămînă liniştite, astfel ca peştişorul de
aur să se poată zbengui în voie, ferit de privirile pofticioase şi

de momelile viclene ale isteţului pescar. Acesta aflase că peş-
tişorul, o dată prins în undiţă, ştiind ce soartă-l aşteaptă, ca

să-şi recapete libertatea, îl va îmbuna, oferindu-i minunăţii de
neimaginat.
În acea perioadă iezişorii se hîrjoneau cu Nenea Lup
şi-l hărţuiau prin cele mai ascunse hăţişuri. Nici nu-i trecea
lui prin minte că aceştia, printre care şi cucuieţii, or să devină

pentru el, nu peste multă vreme, una dintre cele mai delicioa-
se mese.

Nenea Lup se mulţumea să-l alerge, cît era ziua de
lungă, pe Iepurilă Picioare-Iuţi, numai că, recunoscut ca rege

al vitezei şi campion al fricii, ăla nu se prea dădea prins. De-
aia Nenea Lup rămînea, mai tot timpul, cu buzele umflate şi

cu burdihanul gol.
Grea mai era pe-atunci viaţa lui Nenea Lup!
Tot pe meleagurile acelea sălăşluia şi Domnia Sa,

Balaurul cel-cu-Şapte-Capete, ce se-nfrupta o dată pe cincinal
din cele o sută de mirese-fecioare pe care cîrmuirea i le punea
la dispoziţie, în conformitate cu un contract de neagresiune,
parafat şi semnat. Şi cum Domnia Sa, Balaurul, era artist în

domeniul programării, le împărţise pe fete în cinci serii. Fie-
care serie conţinea cîte 20 de mese planificate pe 12 luni. Fe-
cioarele mai bătrîne erau înfulecate-n seria-ntîi, însă în lunile

de vară erau consumate mai puţine fetişcane, pentru că Dom-
nia Sa, Balaurul, ţinea cură de slăbire.

Cum îl apucau pandaliile, le folosea mai întîi ca ţiitoa-
re, însă lucrul acesta nu se întîmpla decît arareori.

Pe vremea aceea Făt-Frumos era angajat ca expert
bukido şi cedo, fiind specializat în lupte stradale şi considerat
mare apărător al drepturilor cetăţeanului de rînd.
Dar, de cînd se afla în căutarea alesei inimii sale, o
tipă pe nume Cosînzeana, pe care-o zărise o singură dată la
un bairam, îşi cam uitase de îndatoriri, spre nemulţumirea
sătenilor şi a tîrgoveţilor, care-l acuzau că-i fustangiu şi un
beţiv notoriu şi că nu se mai ţine de treabă, adică de Balaur.
Făt-Frumos devenise mare animator la petrecerile date de

Zurbagii, nişte indivizi plini de viaţă. Era as la poker, caceal-
mist şi cartofor înrăit, trişor la zaruri şi mare specialist în

jocul de table.
Avea parale de le-ntorcea cu lopata şi, cu fizicul său
de Don Juan-Casanova, toate hetairele îi cădeau la picioare.
Bine-nţeles că le mai şi plătea, întrucît cam asta le era
meseria, a doua din top, și aceeași cu cea de politician. Nu le
ierta nici pe fetele cuminţi, pe văduve, sau pe neveste, numa’
frumoase să fie.
I se dusese vestea, peste şapte mări şi şapte ţări, că-i
un crai făr-de-pereche. Făt-Frumos şi Balaurul cel-cu-Şapte

Capete acţionau pe post de terminatori pentru toate „norocoa-
sele” ce le cădeau în lăbuţe.

În vremurile acelea, aproape tot ce sufla şi răsufla pe
pămînt, pînă-n locul în care cerul se îngemăna cu marea, iar
munţii se-nfrăţeau cu norii, se afla sub stăpînirea Domniei

Sale, Împăratul Tuturor Împărăţiilor, Întunecimea Sa Prea-
Iluminată, zis Slugarnicul.

Tipul era vestit pentru firea sa mînioasă în timpul
liber şi aplecată spre libertăţi pline de constrîngeri cînd era
ocupat.
Prea puternic şi prea temut, cînd se afla în mijlocul
sfetnicilor şi gărzilor sale înarmate pînă-n dinţi, tremura la
fiecare scîrţîit sau zgomot pe care-l auzea în clipele în care se
regăsea în singurătatea uriaşului său baldachin ce-i ocupa
dormitorul, în plină întunecime a nopţilor sale albe.

Atunci să te ţii! Gemetele şi vaietele lui se transfor-
mau repede în ţipete şi urlete ce sculau, din somn, întreg

palatul, pentru că, de-atîta slugăreală în timpul zilei, curte-
nii picau morţi de oboseală la căderea nopţii.

Slugile, gărzile şi tot alaiul puneau mîna pe felina-
re, sfeşnice, pe făclii, dar şi pe suliţe şi iatagane şi înce-
peau să scotocească fiecare cotlon, pentru a-l găsi pe-acel

nevăzut-necunoscut duşman de moarte al stăpînului.
Forfota stîrnită îi dădea un sentiment de siguranţă,
iar în cele din urmă adormea, legănat, pînă dimineaţa, ca
un prunc, în braţele lui Morfeu. Scena se repeta aproape
noapte de noapte, spre disperarea şi oboseala sfetnicilor
săi.
Întunecimea Sa Prea-Iluminată hrănea o puzderie
de oşteni, prost plătiţi şi tare înfometaţi, pentru că era şi
cam zgîrcioman din fire, iar la ieşirea din post salariile
acestora erau aspru impozitate.

Din cauza taxelor mari, aceştia îşi completau veni-
turile din jafuri. Prădau tot ce-ntîlneau în cale, prin ţinutu-
rile fără apărare unde-i trimiteau, cu diverse însărcinări,

comandanţii. Apoi, pentru că faptele lor erau aduse la
cunoştinţă ispravnicilor, de către săteni, trăiau terorizaţi de
spaimă pînă cînd se termina cercetarea, jaful era dat uitării
sau curgea termenul de prescripţie, după care purcedeau la
alte lovituri.

Credeţi că era uşor să trăieşti cu frica-n oase? Ia gîn-
diţi-vă cîte pune-n mişcare un tremurat sau un cutremurat, ca

să nu mai vorbim de energia pe care o pierzi cînd o iei la să-
nătoasa din faţa inamicului!

În acele clipe de coşmar o întreagă existenţă, plină de
nemernicie sau nu, ţi se derulează în faţa ochilor.
Dar ca să fim drepţi, trebui să recunoaştem că oştenii
Întunecimii Sale Prea-Iluminate ştiau să fugă, nu glumă.
Erau antrenaţi să scoată 10 secunde la suta de metri.
Meritul lor cel mare era însă acela că nu ieşeau din
cuvîntul superiorilor. La rîndul lor, aceştia apreciau în mod
deosebit supunerea şi disciplina, dar mai ales slugărnicia.

Tot în vremea aceea, în apropierea Marelui Hău, aco-
lo unde totul se termină, iar gîndirea umană e cuprinsă de ne-
linişte, ţinut în care Slugărnicia Sa nu mai avea nicio putere,

pentru că acolo se află Marele Necunoscut, există o Pădure
Deasă şi Întinsă, soră geamănă cu Lacul cel Limpede ca Roua
Dimineţii.

Pe malul ei, într-o colibă cu trei odăi trăieşte o fami-
lie: un Bunic şi o Bunicuţă ce îngrijesc de doi nepoţei, pe nu-
mele lor Nimeni şi vărul său mai mic, Nimic.

Părinţii copiilor îi crescuseră pînă la vîrsta de trei ani,
după care îşi luaseră lumea-n cap, fiecare pe cont propriu.
Mamele băieţilor n-au avut niciun cuvînt de spus, pentru

că trăiau sub dictatura bărbaţilor. Au plecat de-acasă în spe-
ranţa că-şi vor găsi norocul undeva, prin vreun tîrg sau prin

vreo cetate, pentru ca mai apoi să-i aducă acolo şi pe feciorii

lor. Pe scurt, îşi lăsaseră puştanii spre a fi crescuţi de bătrînii

lor. Bunicii, care cunoscuseră multă lume la viaţa lor şi trecu-
seră prin fel de fel de situaţii şi greutăţi, îşi duceau existenţa

doar de pe urma ogorului pe care-l arau şi a lacului din veci-
nătatea bordeiului lor. Cunoşteau pădurea ca pe propriul bu-
zunar, pentru c-o străbătuseră de nenumărate ori, de la un cap

la altul.
Ei nu ştiau ce-nseamnă a fi bogat sau sărac, trăiau
fericiţi, pentru că nimic nu le lipsea din cele de trebuinţă şi
nimeni nu-i deranja. Dar cea mai deplină bucurie a lor era cea
de-a-i creşte pe cei doi prichindei.
Nimeni şi vărul său mai mic, Nimic, se dezvoltau
sănătoşi şi deveneau pe zi ce trece tot mai voinici și mai puter

nici. Învăţau din înţelepciunea celor doi Bunici şi trăiau ală-
turi de orătăniile din ogradă, de animalele din pădure şi de

peştişorii din Lacul cel Limpede ca Roua Dimineţii.
Viaţa în sălbăticie îi făcuse elastici, astfel că se puteau
adapta la orice situaţie nouă ce le-ar fi apărut în cale. Erau

extrem de atenţi şi receptivi la toate, motiv pentru care pri-
meau în permanenţă sfaturi şi pilde de la toată lumea.

Pe scurt, cei doi băieţi ajunseseră drepţi ca brazii,
arătoşi ca Paris şi Adonis şi isteţi ca vulpea şi şarpele cu
clopoţei la un loc.
Nimeni şi vărul său mi mic Nimic, aveau o frumuseţe
făr-de-asemănare şi o isteţime fără de care, nimeni şi nimic
nu mai erau ca ei. La vîrsta de nouă ani înţelegeau glasul
animalelor, păsărilor şi vieţuitoarelor din adîncul apelor.
Zilnic, cît era ziua de lungă, mergeau dis-de-dimineaţă, la
Lacul cel Limpede ca Roua Dimineţii unde se zbenguiau, se
întreceau la înot cu peştişorii şi se jucau cu ei de-a v-aţi
ascunselea printre plantele şi stîncile de pe fundul apei.
După ce se plictiseau, plecau să cutreiere cărările
pădurii, iar pe potecile ei neumblate, cei doi îşi întîlneau

cunoscuţii. Prieteni le erau cam toţi, dar cea mai bună amică a
copiilor rămînea Joiana cea Grasă şi Lăptoasă, văcuţa care
stătea în ograda colibei lor. Tinerii ţineau mult la ea şi pentru
faptul că mugea în fiecare dimineaţă, ca să-i cheme la micul
dejun. Cum o auzeau, cum dădeau fuguţa şi sugeau de la
ugerul ei pîn’ se săturau.
Într-o seară, dintr-o vară, foarte călduroasă, Joiana cea
Grasă şi mult prea Lăptoasă, dar cu puţină minte, a pus la
cale, singură-singurică, un plan tare inteligent, plan în urma
căruia ar fi trebuit să nu se mai oprească din rîs, pînă cînd
mai slăbea şi ea un pic.
Sărăcuţa, nu ştia că rîsu-ngraşă! Dar să continuăm.
Nimeni şi Nimic, împreună cu Mioriţa Bee-Bee, Doamna
Pisică Miau-Miorlau şi cele două Găinuşe Coţofene, ce
convieţuiau alături de ei, urmau să joace o festă familiei:
Martinescu, formată din ursul maroniu, Moş Strămoş, zis
Martin, nevastă sa, Martinica, şi familiei Vulpaşin, formată
din Vicleana Vulpiţă şi Vulpoiul cel Roşcat.
Aaa, dar să nu uităm: aceştia îşi măriseră de curînd
numărul de membri cu cîte trei plozi, ursuleţi şi vulpiţe.

Comitetul de organizare al celor puşi pe şotii, respect-
tînd indicaţiile preţioase ale creierului operaţiunii, Joiana cea

Grasă şi Lăptoasă, dar, ce-i drept, cu puţină minte, s-a împăr-
ţit în două grupuri egale: Doamna Pisică Miau-Miorlau, Ni-
meni şi una din cele două Găinuşe Coţofene îl formară pe pri-
mul, în timp ce al doilea grup se constitui din Mioriţa Bee-
Bee, Nimic şi cealaltă Găinuşă Coţofană.

Joiana cea Grasă şi Lăptoasă urma să ţină de şase,
și să pîndească de la semi-distanţă, aşa, mai pe ascunziş,
dintr-un luminiş aflat pe-un deluşor, modul în care se vor
desfăşura ostilităţile.
Ea ar fi fost prima care-ar fi luat-o la sănătoasa-n
cazu-n care ceva n-ar fi mers cum trebuie.

Primul grup de ştrengari se apropie: pas, labă, săritu-
ră, de bîrlogul urşilor. Aici toţi se făcură ghem, cît mai puţin

vizibili privirilor celor pe care îi supravegheau şi se puseră pe
aşteptat pînă cînd, într-un sfîrşit, moşi-părinţi-urşi ieşiră afară
şi plecară în căutarea hranei.

Cei trei ursuleţi – uşa lui nimeni descuieţi -, cum pri-
miseră indicaţii preţioase de la mama lor, Martineasca -, cum

se văzură singuri, cum începură să mormăie şi să se zbenguie.
Dar, pentru că încăperea în care locuiau era strîmtă pentru
poznele lor, ieşiră afară. Atît le trebuiră celor trei pîndaci, că

apărură, ca la un semnal, din ascunziş şi se puseră pe gium-
buşlucuri.

Ursuleţii nătăfleţi, după ce şi-au văzut prietenii, li se
alăturară şi, încet-încet, întreaga gaşcă jucăuşă se îndepărtă
de bîrlog către o destinaţie precisă, dar tare încurcată.
În cealaltă tabără, Nimic şi prietenii lui procedară la
fel şi tot în joacă, le atraseră pe cele trei vulpiţe roşcate, cam
naive, e adevărat, în luminişul în care Joiana cea Grasă şi

Lăptoasă ţinea de şase. Aceasta, cum văzu că cele două echi-
paje îi sunt în preajmă, le strigă partenerilor ei: „Schimbaţi

dobitoacele!”
Cînd au auzit cele trei vulpiţe şi cei trei ursuleţi că o

vacă grasă şi lăptoasă le face pe ele, animale de soi, dobitoa-
ce, se puseră pe plîns şi pe schelălăit. Nimic nu li se părea

mai grav ca o asemenea ofensă, dar, mai ales, nu prea înţele-
geau cum vine treaba cu schimbatul dobitoacelor.

Plînseră ele cît plînseră pînă obosiră şi cînd se opriră,
se treziră, împinse uşor de la spate, c-au ajuns în altă locuinţă.
Cele trei vulpiţe se aflau într-o încăpere tare uriaşă

pentru statura lor, astfel că hotărîră, prin vot deschis, să se pi-
tească în cea mai îndepărtată firidă a ei.

După cum bine-aţi înţeles, e vorba de bîrlogul urşilor.
La rîndul lor, ursuleţii mormăind, cu lacrimi de croco-

dil, s-au trezit într-o scorbură, de ţi-era mai mare-nghesuiala,
că n-aveai loc în ea nici să tragi un strănut.
Cînd au înţeles că scîncesc şi se vaită degeaba, pentru
că nimeni nu-i aude, au mai mormăit ei cît au mai mormăit,

apoi au hotărît că cel mai bine ar fi să se-nghesuie unu-n celă-
lalt şi să-şi aştepte părinţii, în linişte.

Între timp cei şase poznaşi se reîntîlniră în luminiş cu
Joiana cea Grasă şi Lăptoasă. Aici, fiecare se piti, în cîte-un
tufiş şi se făcu una cu pămîntul, aşteptînd să vadă ce-o să se
mai întîmple. Trecură multe ceasuri de veghe, întrucît vînatul
şi procuratul hranei, de către părinţi, nu era o preocupare

uşoară, iar într-un tîrziu, mai către zori, Martineştii şi Vulpa-
şinii se reîntoarseră la vizuinile lor, mulţumiţi, ştiind bine bu-
curia pe care-or să le-o facă mormolocilor, care-i aşteptau cu

sufletul la gură şi cu burdihanele goale şi flămînde.
Cînd intrară în bîrlog, mare le fu mirarea Martineştilor
cînd nu-i văzură pe cei trei ursuleţi.
– Mor, mor, mor, mormăiră ei pe două voci puternice.
Prichindeii mei, scularea, a venit mama, bursuloaica voastră,
hai veniţi să vă dea de crăpelniţă!

Cum nu primiră niciun răspuns, îngrijoraţi, ieşiră afa-
ră să se uite prin împrejurimi şi să-i mormăie mai cu putere

pe cei trei micuţi.
– Mor, mor, mor. Unde v-aţi ascuns, bursuceii mei
năzdrăvani? Hai, ieşiţi de prin tufişuri şi veniţi la mama, scoa

teţi capul la vedere c-a venit Martinica să vă dea păpică, s-o-
nfulecați!

În acest răstimp vulpiţele tremurau de frică, văzînd ce
matahale au intrat în adăpostul lor.
Martineştii, dup-o căutare amănunţită prin diverse
ascunzişuri şi stufişuri, se reîntoarseră acasă şi aşezîndu-se

urseşte la sfat, zăriră sclipind nişte puncte luminoase în întu-
nericul din fundu-ncăperii.

Ursoaica, încet-încet, se apropie de acele lumini şi le

văzu pe cele trei vulpiţe, care, ghemuite una-ntr-alta, nu miş-
cau şi nu scoteau niciun sunet. Le luă în braţe şi le grăi cu

blîndeţe:

– Ce căutaţi voi în casa mea, unde-mi sunt copiii, ce-
aţi făcut cu ei?

– Bee-Bee, Nimic şi Găinuşa Coţofană sunt vinovaţi,
noi n-am făcut nimic, se văitară vulpiţele, scîncind de mama
focului. Suntem nevinovate, vreau la mămicaaa, ţipară ele-n
continuare.

Martinescu îşi puse creierul la lucru, întrucît nu price-
pea nimic din cele ce îngăimau cele trei fetiţe.

„Se pare că Nimic a făcut vreo şotie, dar unde-s ursu-
leţii, că doar Nimic e prietenul lor şi nu putea să le facă vreun

rău! Ceva nu-mi miroase-a bine.” gîndi el.
Martineasca le mîngîie, cu delicateţe, pe cele trei
vulpiţe şi le mai întrebă o dată:
– Hai, copilele mele, povestiţi ce s-a-ntîmplat! Cum
aţi ajuns aici şi ce-aţi făcut cu ursuleţii mei, unde i-aţi ascuns,
căci nu-i văd în casă? Spuneţi repede, că mă supăr pe voi,

mai mormăi o dată ursoaica către cele trei vulpiţe plîngăcioa-
se şi speriate.

– Casa noastră nu-i aici, vreau la mămicaaa… Nimic e
vinovat, el ne-a adus aici împreună cu Bee-Bee şi cu Găinuşa
Coţofană. Vreau acasă, că mi-e foame…
– Luaţi aici ceva de mîncare. Hrana asta urma să le-o
dăm puilor noştri. Noroc că voi n-aveţi burticile aşa mari.
– Cred c-ar trebui să-i ducem pe copilaşi la părinţii
lor, pentru c-or să se-ngrijoreze şi ei cînd n-or să-i găsească
acasă, zise după o matură gîndire Martinescu, ursul cel uriaş,
apoi continuă: Hai să-l căutăm pe Nimic, să discut puţin cu
el, aşa, urseşte şi să ne spună ce-a făcut cu copiii noştri. Oare
unde i-o fi dus? Unde putea să-i ascundă? Pentru că ăia-s

ursuleţi deştepţi şi-ar fi venit singuri acasă, mai ales că-s şi
înfometaţi.
– Vai, vai, vai, unde-mi sunt mititeii, ce-or fi păţit,

sărăcuţii de ei? mormăi cu voce jalnică, şi cu ochii înlăcri-
mați, Martinica.

– Stai liniştită, c-am eu grijă de Nimic. Cînd l-oi găsi,
îl provoc la trîntă şi-l zdrobesc în braţele mele puternice, apoi

o să-l arunc cît-colo, scrîşni din fălci, plin de furie, Martines-
cu.

– Ce ne facem acu’ cu ăştia mici? Au mîncat şi deja
au adormit. Hai să-i ducem la ai lor! Nu crezi că-i cel mai
bun lucru, Bursucilă?
– Da, da, bine gîndit, să-i ducem la mama lor! Om
vedea noi pe-ormă încotro o luăm! Poate aflăm de soarta
puilor noştri chiar de la Vulpaşini.
Din apropiere, pîndacii, şmecheri, nevoie mare, au
auzit totul şi, plini de încîntare, se foiau şi-şi dădeau coate,

unul altuia. Acum aşteptau să vadă ce se întîmplă, mai depar-
te, fiindcă părinţii vulpiţelor se reîntorseseră la vizuina lor şi,

cu siguranţă, n-or să poată intra în ea. N-aveau cum să-ncapă
acolo, ocupată fiind de cei trei ursuleţi.
Cînd Vulpile s-au apropiat de adăpostul lor, au strigat
la cele trei roşcate, care cu siguranţă îi aşteptau cu sufletul la
gură şi cu burticile goale.
Ca un făcut însă, de data asta nimeni nu le răspunse şi
nu le sări în braţe.

„Ciudat, îşi zise Vulpoiul cel Roşcat, ceva nu-i în re-
gulă. Să nu li se fi-ntîmplat ceva copiilor, căci aşa micuţi

cum sunt pot fi vînaţi de răii, care ne pîndesc, de prin hăţişuri.
Şi doar le-am zis să nu iasă afară!”
Cum au deschis portiţa vizuinei, mare le fu sperietura
cînd au văzut, în locul celor trei fetiţe, ale lor, trei ursuleţi,
care le ocupaseră întreagul bîrlog.

– Ce-i cu voi la mine-n casă? îi întrebă Vulpaşina,
agitată la fel ca şi cei trei ursuleţi nătăfleţi, atît de uriaşi în
comparaţie cu ea. Unde-mi sunt copiii, ce-aţi făcut cu ei? Nu

cumva i-aţi mîncat, nehaliţilor? Spuneţi degrabă, hai, mormă-
iţi odată! se răsti la ei plină de ostilitate, Vicleana Vulpiţă,

susţinută îndeaproape de soţul ei, Vulpoiul cel Roşcat.
– Noi n-am făcut nimic şi ni-i tare foame, mor, mor,
mor, mormăiră cei trei la unison. Nimeni e vinovat!
– Ce mă luaţi voi pe mine cu nimeni nu-i vinovat?!
Voi sunteţi singuri vinovaţi, voi, cei pe care-i văd în faţa ochi

lor! Cum să nu fie nimeni vinovat? Spuneţi-mi, mai bine, re-
pede, ce-aţi făcut cu puişorii mei, căci sunt nemîncaţi de-atîta

timp, mititeii de ei.
– Hai, mormăiţi mai repede, că turbez de furie şi nu
mă mai controlez, ţipă la ei şi Vulpoiul, tată.
– Vrem acasă, în vizuina noastră. Noi nu locuim aici.
Aseară, cînd ne jucam cu Doamna Pisică Miau-Miorlau, cu
Coţofana şi cu Nimeni, Joiana cea Grasă şi Lăptoasă, a strigat

la noi, de pe deal: „Schimbaţi dobitoacele!” şi, fără să-nţele-
gem prea bine ce se petrece, ne-am trezit în casa voastră. Noi

n-am făcut nimic rău. Nimeni e vinovat!
– Vrem acasă, că ne e o foame de lup, spuse, aproape
plîngînd, unul dintre cei trei mormăiţi.

– Tărăşenia pare cam complicată, după cum văd. Ni-
meni, Coţofenele, miorlăita aia de pisică şi cu Joiana şi-au

băgat nasul şi cozile-n toată povestea asta. Ceva nu e-n regu-
lă.

– Oare ce-ar trebui să facem? se-ntrebă, cu voce tare,
Vulpoiul cel Roşcat.

– Eu zic să mergem iute la Nimeni acasă şi să-l so-
măm să ne spună ce-a făcut cu fetiţele noastre, îi replică

Vicleana Vulpiţă.

– Nu, nu, mai întîi mergem la Martineşti să le ducem
plozii, iar pe urmă îl căutăm pe Nimeni să-l luăm la-ntrebări.
Zis şi făcut.
– Hai, mormăiţilor, ieşiţi afară, să mergem la părinţii
voştri care, cu siguranţă v-aşteaptă nerăbdători. Urmaţi-ne,
noi o luăm înainte!

Cei trei ursuleţi se buluciră la ieşire, din vizuina Vul-
paşinilor, pe care o cam paradiseră, cu gabaritul lor şi le ur-
mară pe cele două vulpi, care se-ndreptau către bîrlogul ur-
sesc.

Pe la mijlocul cărării, dădură nas în nas cu Marti-
neştii, care le duceau în braţe pe cele trei roşcovane, bine

hrănite şi adormite. Cînd s-au întîlnit, mare le-a fost uimirea
şi bucuria: ce de mai schelălăituri şi mormăieli de satisfacţie
şi de mulţumire s-au auzit din boturile lor.
Ursuleţii au sărit la gîtul lui Martinescu, pentru
că braţele ursoaicei erau încă ocupate cu cele trei vulpiţe.
Imediat roşcatele au fost preluate de părinţii lor, iar
mama ursoaică a putut să-şi îmbrăţişeze şi ea, cu dragoste
copiii, după care le-a mormăit la ureche:
– Nu v-am spus să nu deschideţi uşa la nimeni şi să nu
ieşiţi afară, prostuţilor?
– Dar Nimeni e fratele nostru, îi răspunse, făcînd pe
isteaţa, femela ursuleţ.
Apoi, fiecare familie s-a reîntors fericită la locuinţa ei.
Prietenii lor, ascunşi în tufişuri, după ce-şi dădură
ghionturi, zîmbind că totul se terminase cu bine şi încîntaţi de

sperietura pe care le-o trăseseră celor două familii, au pornit-
o, şi ei, spre casele lor.

Dis-de-dimineaţă, întreaga pădure fremăta de voioşie.
Cu toţi rîdeau şi se amuzau de păţaniile confraţilor lor, pentru
că vestea se răspîndise, ca vîntul, în întregul ţinut.

Acum, fiecare era preocupat ca nu cumva să cadă el
însuşi pradă năzdrăvăniilor lui Nimeni şi vărului său mai mic,
Nimic. Căprioarele, cînd au mers la adăpat, le-au povestit peş

tişorilor despre ultima şotie pusă la cale de veri, alături de ca-
marazii lor din ogradă. Aşa că toată lumea ştia şi se distra de

pe urma tărăşeniei.
Urşilor şi vulpilor le mai trecuseră supărarea pe băieţi,
după ce constataseră că progeniturile lor nu păţiseră nimic şi
că totul a fost doar o farsă, soldată cu o sperietură zdravănă.
Cînd au ieşit la plimbare, prin pădure, cei doi tineri,

năstruşnici, au fost întîmpinaţi de ciripiturile vesele ale păsă-
rilor şi de zîmbetele celor care le apăreau în cale.

Cînd s-au revăzut cu Martineştii, s-au împăcat şi s-au

îmbrăţişat, nici Vulpaşinii nu le-au purtat pică şi nu i-au cer-
tat cînd i-au văzut, pentru că băieţii, au trecut şi pe la ei ca să

se convingă că lucrurile-s în regulă.
Bunicii lor, însă, nu aflau niciodată nimic despre ce
făceau prichindeii lor, pentru că nimeni nu-i pîra.
Şi aşa treceau zilele, una după alta, pline de veselie şi

întîmplări hazlii, şi tot aşa s-au scurs şi anii, iar cei doi au de-
venit, pe nesimţite, flăcăi în toată firea, numai buni de-nsură-
toare.

Capitolul II
Slugarnicul Împărat

Întunecimea Sale Prea-Iluminată, Împăratul Tuturor

Împărăţiilor, zis Slugarnicul, avea o frumuseţe de soţie, şate-
nă cu ochi albaştri, în vîrstă de 33 de ani, pe nume Sofioara.

Împărăteasa îşi chemă în iatac copiii, trei fete şi doi
băieţi, pentru a sta de vorbă cu ei, la loc de mare taină, astfel
încît soţul ei să nu afle ceva.
Violina, fata cea mare, în vîrstă de 16 ani şi jumătate
se aşeză, pe un fotoliu, la dreapta mamei sale. Rovina, de 15
ani şi Aurina, fiica cea mică, de 13 ani, au luat loc pe cîte-un

divan în partea stîngă a ei, iar Ring şi Rang, cei doi fraţi

gemeni, în vîrstă de 10 ani se aşezară cu picioarele încrucișa-
te pe covorul gros, lucrat de mîinile îndemînatice ale ţesătoa-
relor.

– Ce s-a-ntîmplat, mama, iar te-a supărat tata? i se
adresă Ring, privind-o cu ochii săi candizi.
– Nu, nu despre asta-i vorba, pentru că tatăl vostru mă
supără ori de cîte ori vorbeşte cu mine; asta-i natura lui, iar eu

îl iau aşa cum e. Nu! V-am chemat, fără ştirea lui sau a altcui-
va, pentru a discuta asupra viitorului vostru, fetele mele.

– E ceva de rău, mama? întrebă Violina.
– Ar trebui s-aflaţi şi voi ce se petrece în împărăţie,
pentru că vreau s-aud ce gîndiţi, în clipele-n care ţara trece
prin vremuri grele, iar timpurile-s aşa cum sunt.
– Mama, am mai avut noi şi-n alte dăţi necazuri, dar
am reuşit să ieşim cu bine din ele, interveni Rovina.
– Azi, lucrurile-s mult mai grave. Săptămîna trecută,
Răpciugosul Împărat l-a trimis la noi pe Ambasadorul său, să
ne declare pretenţiile sale de bună vecinătate. Ştiţi şi voi că
babalîcul ăla e de-o seamă cu tatăl vostru: are 64 de ani.
– Da, da şi am auzit că e urît şi pute-ngrozitor, de-i
alungă pe toţi din preajma sa, se băgă-n vorbă şi Aurina.
Numele de Aurina i se trage de la culoarea aurie a
părului bucălat, ce i se revarsă, în cascade, pe spate.
Atunci cînd prinţesa te priveşte, cu ochii ei verzi şi cu
chipu-i angelic, te simţi ameţit ca de o vrajă, cuprins de-un

val de căldură, într-o beţie mirifică, ce-ţi pătrunde întreaga fi-
inţă.

– Şi ce vrea de la noi Răpciugosul ăla? o întrebă Rang
pe maică-sa.
– Ne-a lăsat un răgaz scurt pentru a ne hotărî să i-o
dăm de soţie pe Violina, împreună cu jumătate din împărăţie,
ca dotă de nuntă.

– Dar nouă ce ne mai rămîne, dacă jumătate i se dă
Violinei? se lamentă Rovina.

– Cînd a primit hrisovul, în care erau trecute preten-
ţiile pretendentului, tatăl vostru, cît îl ştiţi voi de slugarnic, s-
a-ntunecat la faţă, s-a făcut foc de supărare şi s-a-nroşit, de

mai-mai ziceai c-o să explodeze, îi răspunse Împărăteasa So-
fioara.

Apoi începu să depene cele petrecute la primirea
soliei:
– Nu, nici nu vreau s-aud, nu-mi dau fata şi nici n-o
să-mi ciuntesc, într-aşa hal, ţara. Mai bine ne pregătim de
luptă, zise răspicat Împăratul.
– Dar Răpciugosul Împărat are o oaste mult mai mare

ca a noastră, cu oşteni bine antrenaţi şi comandanţi speciali-
zaţi în arta războiului. Mai gîndeşte-te, Măria Ta, îi spuse, la

ureche, dar cu glas suficient de tare, ca să audă toată lumea,

primul său sfetnic, cel mai bătrîn dintre toţi, pe nume Rabla-
gitul.

– Cum să-l înfruntăm pe Scîrboşenia Sa, cînd toată
lumea ştie că el se află-n strînse legături cu spiritele negre, iar
atunci cînd le cheamă, se transformă în luptători cu chip de
om. Ăia-s asasini feroci şi de neînfrînt, îi vorbi, la cealaltă
ureche şi cu voce la fel de puternică, al doilea sfetnic, pe
numele său Cocîrjilă.
– Să nu ne pripim cu răspunsul. Dacă-i dăm fata şi

jumătate din împărăţie, e bine să vedem partea bună a lucru-
rilor. Îi dăm jumătatea pe care o stabilim noi, şi nu pe cea

care o vrea el, iar nouă ne rămîne jumătatea mai bună, inter-
veni în discuţie şi cel de-al treilea sfetnic, numit Răbufnitul.

– Dar cînd o veni vremea să le mărit şi pe celelalte

două fete, o să fiu nevoit să-mi înjumătăţesc din nou împără-
ţia şi atunci eu cu ce mai rămîn? zise, plin de amărăciune,

Slugarnicul Împărat.

– Măria Ta, noi n-o să pierdem niciodată nimic, ori-
cum, o să rămînem tot timpul cu jumătate din împărăţie, aşa

că nu trebui să ne facem griji prea mari, spuse, convins de

înţelepciunea judecăţii sale, cel de-al patrulea sfetnic, Zăbău-
cul.

– E adevărat c-o să ne revină mereu jumătate din împă

răţie, dar numai împărăţie n-o să mai fi aceea, care-o să devi-
nă din ce în ce mai mică, cugetă cu glas tare, Împăratul.

Ambasadorul stătea în picioare şi asculta dialogul. La
un moment dat aprecie că-i rîndul său să intervină:
– Ei, care-i decizia Întunecimii Tale, Prea-Iluminate
Slugarnic Împărat al Tuturor Împărăţiilor? Ce răspuns ne dai?
Stăpînul meu, Împuţiciunea Sa, aşteaptă repede o hotărîre de
la tine, ca să aibă timp cu pregătirile de nuntă. Ne dai fata ori
ba? Eu trebuie să duc acasă un răspuns.
Pentru c-am ascultat, de după draperie, toată discuţia,

îşi continuă Sofioara povestirea, am păşit în sală, m-am aşe-
zat alături de soţul meu şi am dat o replică fermă Ambasado-
rului:

– Răpciugosul Împărat ne face o mare onoare că ne-a

cerut mîna frumoasei Violina, fiica noastră cea mare. Noi, fa-
milia ei o să ne consultăm asupra răspunsului pe care-o să-l

dăm. Lucrurile nu-s aşa simple. E nevoie s-aflăm şi părerea

celorlalţi copii ai noştri: e vorba de sora lor şi-au şi ei un cu-
vînt de spus, cu privire la ea, apoi, vrem să ştim cu ce dotă

vine-n căsătorie Răpciugosul Împărat. Noi cu ce ne alegem
după nuntă?
– Cel mai mare bine pe care vi-l face e acela că n-o să
vă invadeze. Scîrboşenia Sa, o s-o facă fericită pe fata voastră
şi-o să-i dăruiască copii, aşa c-o să aveţi nepoţi, de care o să

vă bucuraţi în tihnă, chiar dacă n-o să-i puteţi vedea, pentru c-
or să rămînă la noi. Acum eşti mulţumită, Împărăteasă Sofi-
oara?

– Da. Transmite-i, Împuţiciunii Sale, multă sănătate şi
că rămînem îndatoraţi pentru mărinimia sa. Peste şase luni,

pentru că de atîta timp avem nevoie pentru a ne hotărî, te aş-
teptăm din nou, să-ţi dăm răspunsul nostru şi să stabilim cele

de cuviinţă. Pîn-atunci o să ne sfătuim cu copiii şi cu sfetnicii
de taină, pentru ca toate lucrurile să meargă bine.
– Împărăteasă Sofioara, nu sunt sigur că stăpînului
meu o să-i placă cele ce-i voi transmite din partea ta. Constat
că tu vrei să tragi un pic de timp, cu abilitate, în legătură cu
răspunsul la cererea noastră în căsătorie. Aşa-i?
– Răpciugosul Împărat, pare-se că, are nu numai o
oaste puternică şi de temut, dar şi un Ambasador inteligent.
Iar dacă mai tragem de timp, ce-i rău în asta? Fata-i mică şi
are toată viaţa-n faţa ei.

– Bine, bine, dac-aşa aţi hotărît, aşa să fie! Revin pes-
te şase luni, căci altceva nu pot face.

– După care, Ambasadorul ne întoarse spatele şi, îm-
preună cu alaiul său, făcu cale-ntoarsă, cu mîinile goale, adi-
că fără vreun răspuns. Atunci, Slugarnicul, tatăl vostru, îmi

spuse:
– Împărăteasa mea, la-nceput am vrut să te cert pentru

că te-ai băgat, ca musca-n lapte, în înaltele treburi ale împără-
ţiei.

– Da, dar intervenţia ei ne-a salvat, spuse primul sfet-
nic, Rablagitul, luîndu-i Slugarnicului vorba din gură.

– Aşa-i, am reuşit să nu dăm vreun răspuns care să ne
angajeze la ceva. L-am păcălit acum, dar ce facem peste şase

luni, că timpul zboară şi, acuş-acuş, ne trezim din nou cu pe-
ţitorii, la poartă, că ne cer fata? zise cel de-al doilea sfetnic,

Cocîrjilă.
– O să luăm măsuri grabnice pentru a ne apăra şi dăm

sfară-n ţară că vrem să facem nuntă mare şi dorim să ne mă-
rităm fetele, una după alta, în ordinea vîrstei. Însă pentru a ne

alege mirii, o să-i punem pe pretendenţi să treacă printr-o se-
rie de probe. Poate că-n felul ăsta reuşim să găsim pe careva

să ne scape de răpciugoşi, adăugă Sofioara, încheindu-şi po-
vestea.

Copiii îşi priveau mama într-o linişte deplină, ascul-
tînd vorbele ei.

– Şi-acum ce faceţi, mă daţi de soţie şi sclavă Scîrbo-
şeniei ăleia de Împărat? întrebă miorlăindu-se Violina.

– V-am chemat tocmai pentru a vă arăta în ce pericol
se află ţara şi a ne consulta asupra viitorului vostru.
– Crezi c-ai reuşit să-l îmbrobodeşti pe Ambasador? o
chestionă Aurina.
– Nu ştiu ce să spun. Am încercat din toate puterile să
mai cîştig ceva timp. E adevărat, nu prea mult. Poate era mai

bine să-i fi acceptat cererea, aşa am fi avut răgaz pentru pre-
parative de luptă.

– Bine ştiind că după un timp o ia de soţie pe Violina
şi-o să intre în posesia a jumătate din teritorii, Răpciugosul ar
fi trecut imediat la cucerirea lor, motivînd că intră-n posesia
drepturilor cuvenite. Ce-am mai fi putut face atunci? vorbi
din nou Aurina, mezina, a cărei minte sclipitoare semăna cu
cea a mamei ei.
– Da, ar fi fost tare complicat, pentru că n-am mai fi
avut nimic de zis şi nici de făcut, îi răspunse Sofioara.
– Nu ne rămîne decît s-aşteptăm şi să i-o oferim pe
sora noastră, pe tavă, apoi să-i cedăm pămînturile şi cetăţile,
asta dacă nu se-ntîmplă vreo minune, îşi dădu cu părerea,
amărît de cele auzite, Ring.
Şi astfel se încheie sfatul de taină al Împărătesei cu
cei cinci copii ai ei, care de-abia acum înţelegeau cum merg
treburile cu politica într-o împărăţie şi ce lucruri grave se
petrec uneori în timpul unei domnii.

Capitolul III
Împuţiciunea Sa

Cum a revenit Ambasadorul, şi-a anunţat prezenţa şi a
cerut îngăduinţa de a-i expune stăpînului rezultatul soliei, la
Întunecimea Sa Prea-Iluminată, Slugarnicul Împărat.
Cu toate că era nerăbdător să afle răspunsul primit,

Scîrboşenia Sa, îl lăsă s-aştepte patru ore în anticameră, pen-
tru ca acesta să-şi facă griji şi să-nţeleagă care-i este lungul

nasului, apoi îl invită în cabinetul său de lucru, unde-i chemă

şi pe trei dintre sfetnicii săi cei mai pricepuţi şi mai de-ncre-
dere. Din cauza faptului că încăperea de taină nu e prea spaţi-
oasă, duhoarea pe care-o emană Răpciugosul Împărat o făcu

irespirabilă.
Ambasadorul şi ceilalţi consilieri, aşa, mai pe furiş,

stăteau cu mîinile la nas, pentru a se apăra de aerul rău miro-
sitor, care le asaltau nările, astfel încît să nu le vină să vomite.

Additional information

Format

PDF, carte tipărită

Text oferit gratuit

Download

Rezumat

Download